Toamna, orașul miroase a must, a miere și ceară. I-atâta frunză în aurul lui Septembrie, că în ceasul asfințitului, până târziu la bruma lunii, parcă-și piaptănă părul despletit o fată din aurul Rhinului. Când bate luna plină numai copiii dorm, moșnegii și cu babele; iar ceilalți se duc cu vin și must spre tinereță, cu țiganii care-s greerii vinului și cu greerii care-s lăutarii stelelor.

Și, după ce se scutură frunza nucului pe iarbă și aripa rândunelii pe zarea lui Eminescu, poamele tot nu pleacă din orașul lor. Podul fiecărei case e plin de struguri spânzurați, care se zbârcesc dulce cu strafida în ei; iar la ferestre stau gutui și mere, privind afară ca fetele îndrăgostite.