Ar trebui să mă ridic acum din pat și să mă duc acasă, dar mintea mă trage înapoi. Acasă e aici, strigă ea, e subsolul acesta în care ai visat cel mai mult. E oglinda veche, în care ai fost frumoasă.

Între pereții aceștia roșii, care mă sufocă, viața mea se desface în trei, ca trimo-ul lăcuit al Rozei: copil, femeie, epavă. Am cincizeci de ani, sunt terminată; patruzeci și cinci, femeia lui Haim o să moară repede; treizeci și opt, Malik e viu, încă mai pot naște; douăzeci și cinci, tata e în putere, din nou împreună, le ucidem pe Audrey și pe Donna și le îngropăm sub castan; doisprezece, viața e un film, iar eu la piciorul ei. ... după 40 îți încordezi genunchii, începe coborârea, totul s-a scris deja, copiii sunt mereu prea mici. Nu mai ai nerv, doar ticuri nervoase.

Ce să mai zic: Când ești fericit, lovește primul

• •e un titlu cu care mă joc de ceva vreme.
• •Tatiana Tibuleac în IQads, 2020 E o tendință generală care ne obligă să fim mai buni, tot mai buni, cei mai buni. Am ajuns niște corpuri frumoase cu ochi blânzi.