Un clasic latin in traducerea unuia dintre cei mai straluciti clasicisti pe care i-a avut Romania. Dan Slusanschi era un fenomen. Traducea din greaca lui Homer, din latina lui Vergilius, din engleza lui Tolkien ori din franceza lui Benveniste, cu acelasi sentiment de ‘acasa’, de limba cunoscuta nu pe dinafara, ci pe dinauntru.

Limbile pe care le stia, nu parea sa le fi invatat cindva: parea sa le fi stiut dintotdeauna. Pentru el, limbile nu erau achizitii exterioare, ci renasteri interioare. In Dan Slusanschi, limbile traiau asa cum traiesc in noi organele vitale.

Ficatul sau era greaca, rinichiul sau era latina, plaminii sai erau alcatuiti dintr-un amestec ordonat de limbi, vechi si moderne. Era fabulos in etimologiile sale indo-europene. Uneori, cind ne intilneam si vorbeam despre de toate, se oprea din curgerea conversatiei si tragea dintr-unele din cuvintele folosite cite un fir etimologic, pe care il ducea nu doar pina in etimonul sau originar (sau pina la discutia savanta referitoare la el), ci pina in ambianta sa culturala, religioasa, sociala, economica si antropologica, despre care stia totul.

In plus, parea ca stie si toate cele patru sute treizeci si noua de limbi si dialecte indo-europene si ca le-a vorbit pe toate, ca limbi materne, inca de cind s-au diferentiat din predecesoarele lor si s-au autonomizat. Dan Slusanschi era un platonician al etimologiilor. Parea ca le vazuse cindva derivarea, ca fusese martorul formarii lor, ca le fusese contemporan si ca, de atunci, nu le uitase.

Cunoasterea, pentru el, nu era decit o anamneza, o rememorare a ceea ce, cindva, vazuse cu ochii lui si ascultase cu urechile lui. Dan Slusanschi a fost, cu adevarat, un fenomen. (Horia-Roman Patapievici)